[column 12]Ca structură, o publicație științifică poate să conțină: o prefață, o pagină de dedicații, introducere, cuprinsul lucrării, textul propriu-zis (pe capitole), note bibliografice, concluzii, bibliografie (generală sau pe capitole), anexe (ilustraţii, tabele, grafice, hărţi, index de autori, nume sau subiect, glosar de termeni, etc.), CD/DVD cu materiale suplimentare.
Publicația trebuie să aibă un nivel academic, nu să fie un simplu colaj de informaţii luate din diverse surse, iar textul trebuie să fie clar și concis. Lucrarea trebuie să cuprindă în principal puncte de vedere proprii, originale, interesante, care să poată fi probate ştiinţific.
Principalele tipurile de publicații acceptate spre publicare la Editura “Gr.T.Popa” Iași sunt:
- Publicații neperiodice : tratate, monografii, Note de curs și Caiete de lucrări practice (colecții ale Editurii “Gr.T.Popa” Iași), teste grilă pentru admitere la facultate sau teste de rezidențiat, ghiduri, syllabusuri, volume ale unor conferințe sau congrese (Proceedings), materiale de referință (atlase, dicționare, enciclopedii, etc.)
- Publicații periodice : reviste - în colaborare cu bordul editorial al acestora
Norme de redactare, tehnoredactare și corectură pentru publicațiile din colecții (note de curs și caiete de lucrari practice
- paginile lucrării trebuie să aibă dimensiuni: B5 ISO (17,6 x 25 cm)
- fontul utilizat va fi Times New Roman de 12
- textul va fi spațiat la un 1.15 lines
- notele de subsol pot fi culese la un singur rând (single), cu corp de literă 10, caractere de rând
- alinierea textul va fi Justify
- marginile albe ale paginii vor fi uniforme, de 2 cm
Aşezarea în pagină a elementelor unei lucrări
- Cuprinsul. Va apărea la începutul lucrării, după pagina de titlu, iar nu la sfârşitul ei, deoarece toate lucrările cu caracter ştiinţific respectă acest mod de paginare. Se va utiliza regula organizării pe niveluri (capitole, subcapitole), întâlnită în interiorul lucrării; numărul corespunzător paginii se va trece după titlul unităţilor de text (capitole, subcapitole), astfel:
- Introducerea. Va apărea, aşa cum este firesc, la începutul oricărei lucrări, nefiind nevoie să fie intitulată într-un anume fel (i se poate spune simplu „Introducere”). În introducere se va prezenta foarte concis conţinutul lucrării, şi se va descrie, eventual, metodologia de lucru, fixându-se obiectivele urmărite.
- Alineatele. Separând ideile dintr-un text, alineatele nu încep de la marginea stângă a rândului, ci după un spaţiu liber de aproximativ 1,27 cm (Tab). Ar fi indicat ca pe o pagină să apară maximum patru, cinci alineate, fără spaţii libere (rânduri goale) între ele.
- Paragrafele. Ca subdiviziune a unui capitol, paragraful poate să conţină mai multe alineate ale căror idei converg spre conturarea unei teze sau imagini mai ample. Pentru a nu se confunda paragrafele cu alineatele, recomandăm renunţarea la practica introducerii paragrafelor prin alineate. De asemenea, ar fi indicat să se respecte în toată lucrarea aceeaşi regulă a structurării pe niveluri diferite a titlurilor capitolelor, subcapitolelor şi a paragrafelor, fără ca ele să fie marcate cu litere sau cu cifre. Aceasta este şi tendinţa normelor internaţionale de alcătuire a unei lucrări ştiinţifice. Dacă nu se poate urma această tendinţă, atunci se poate păstra marcarea cu litere sau cu cifre a capitolelor, subcapitolelor etc, pentru o mai buna înţelegere a structurii unei lucrări complexe.
- Numerotarea paginilor. Se numerotează toate paginile, chiar dacă numărul paginii (numit coloncifru, în practica editorială) nu este imprimat (aşa cum se întâmplă pe pagina de titlu, pe cea cu cuprinsul sau pe cea cu mulţumirile, deoarece toate acestea sunt pagini noi). Aşadar, toate paginile se vor lua în calcul la numerotare, coloncifrul plasându-se în spaţiul liber din partea de jos a paginii.
- Notele de subsol. Notele folosesc pentru: - a indica sursele citatelor; - a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect discutat în text; - a face trimiteri interne şi externe (se poate pune în textul notei un cf. = compară, confruntă, prin care se face o trimitere către un paragraf din lucrare, către un alt capitol sau către o altă carte); - a introduce un citat de întărire a unui punct de vedere exprimat în text; - a a da amploare afirmaţiilor făcute în text; - a corecta unele afirmaţii din text; - a reda traducerea unui citat din text care era esenţial să fie dat în limbă străină; - a plăti datorii (fiind vorba de datoriile autorilor de a cita sursele din care s-au extras nişte idei anume).
- Bibliografia. Modalitatea de întocmire a „Bibliografiei” este conformă criteriului alfabetic aplicat numelui autorului. Dacă acelaşi autor a scris mai multe lucrări care apar în bibliografie, acestea se vor include în ordine cronologică, de la cea mai veche spre cea editată recent. Un model concret de alcătuire a unei trimiteri bibliografice ar fi următorul: numele şi prenumele autorului (autorilor), titlul lucrării, numărul ediţiei, volumul, editura (editurile), locul (locurile) publicării, anul apariţiei lucrării. Pentru articolele apărute în reviste, se menţionează în ordine: numele şi prenumele autorului (autorilor), titlul articolului sau al studiului (trecut cu litere drepte/de rând între ghilimele), titlul revistei în care apare studiul respectiv (scris cu litere italice), volumul, numărul acestuia, ziua, luna şi anul publicării. Paginile web din care s-au extras anumite informaţii vor avea menţionată şi data accesării lor.
- Indexul de autori. Ca şi indexul de teme, apare opţional. Se respectă oarecum regulile utilizate la redactarea bibliografiei: numele şi prenumele autorului - despărţite prin virgulă -, pagina/paginile (fără a fi precedate de p. sau pp.) în care se face referire la respectivul autor, după care nu se pune nici un semn de punctuaţie.
- Indexul de teme. Cuprinde toate cuvintele-cheie, aşezate în ordine alfabetică şi paginile unde apar.
- Anexele. Pot avea una sau mai multe pagini, care vor fi numerotate consecutiv şi se vor identifica prin menţiunea : Anexa 1, 2, 3 ş.a.m.d, în partea stângă a paginii. Se recomandă ca tabelele şi figurile să fie trecute în anexe, iar în textul propriu-zis să rămână doar tabelele și figurile fără de care textul în sine nu ar avea cursivitate.
Informații suplimentare privind redactarea publicației:
Pentru simplificarea trimiterilor bibliografice, se vor folosi următoarele tipuri de prescurtări: -op. cit. – când este citată o anume operă a unui autor, de mai multe ori pe parcursul lucrării, însă nu la o citare succesivă, ci la una făcută la distanţă. Astfel, prima oară trimiterea se face în întregime, urmând ca apoi să se folosească acest opus citatus (opera citată) prescurtat op. cit. şi subliniat prin litere cursive.
Alți termeni :
- Ibidem – când avem trimitere sau citare succesivă la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare. Poate fi acelaşi număr al paginii ca în trimiterea anterioarăşi atunci se scrie doar Ibidem; însă dacă este o altă pagină, se va menţiona şi numărul acesteia: Ibidem, p. 203.
- Idem – când autorul se repetă, iar opera este diferită, se pune Idem pentru a evita repetarea numelui autorului, urmând a se scrie doar titlul lucrării respective.
- apud – când în text folosim o informaţie pe care nu am luat-o direct dintr-o sursă primară, ci dintr-o altă lucrare în care se citează sursa respectivă; astfel, se va cita sursa primară, dar nu se omite a se menţiona apud.
- cf (confero) – se foloseşte pentru a indica o comparaţie între puncte de vedere diferite sau asemănătoare.
Ortografia şi punctuaţia. Înainte de a fi predată pentru evaluare către comisia de examinare sau pentru publicare, o lucrare trebuie corectată şi din punctul de vedere al respectării normelor gramaticale.
Forme de evidenţiere în text. Este de preferat ca acestea să fie cât mai puţine. -aldinele (bold) se vor folosi doar pentru evidenţierea textului din pagina de titlu, a titlurilor capitolelor, subcapitolelor, paragrafelor. -cursivele (italice) vor apărea în scrierea termenilor în limbi străine şi atunci când se redau titlurile cărţilor şi revistelor, în general titlurile operelor (filme, tablouri, concerte)
Corectura finală sau “de cap limpede”. Se vor avea în vedere următoarele aspecte:
- spaţiile de dinaintea sau de după semnele de punctuaţie trebuie uniformizate, astfel încât după punct [.] şi după virgulă [,] (în cazul numerelor cu zecimale), după două puncte [:] (în cazul fracţiilor), după linia de unire [-] (în cazul numelor proprii şi al cuvintelor compuse), în citarea studiilor şi articolelor (când se indică paginile între care acestea figurează) şi atunci când se specifică durata vieţii unui autor, după linia de pauză nu se lasă spaţiu. Tot astfel se procedează înaintea semnelor de punctuaţie;
- după virgulă, punct, semn de întrebare şi de exclamare, punct şi virgulă, două puncte se lasă un spaţiu liber; înainte şi după folosirea liniei de pauză se lasă spaţiu liber;
- în faza finală a unei lucrări textul trebuie să fie integral printat cu semne diacritice specifice alfabetului limbii române.
EXEMPLE - de amplasare a numerelor/cifrelor care indică notele de subsol:
- dacă nota se referă la o idee citată printr-o frază/propoziţie întreagă, numărul care indică nota se va amplasa după marcarea sfârşitului frazei cu semnul punct [.], fără spaţiu între punct şi numărul notei.
- dacă nota se referă la citarea între ghilimele a unei fraze/propoziţii întregi, numărul care indică nota se va amplasa după ghilimelele ce închid citarea respectivă (aşezate la rândul lor după punctul ce marchează sfârşitul frazei/propoziţiei citate).
- dacă nota se referă la citarea între ghilimele a unei fraze/propoziţii care închide o frază mai amplă, numărul care indică nota se va amplasa după ghilimelele care închid citarea respectivă, de data acesta însă înainte de amplasarea punctului.
- nota poate face, de asemenea, referire la un singur cuvânt din cadrul unei fraze/propoziţii.
PLAGIATUL sau însuşirea de către un autor a rezultatelor muncii altui autor (indiferent dacă este vorba de reproducerea exactă a unui text sau de reformularea unei idei cu adevărat originale), fără ca acestea din urmă să fie menţionate ca sursă a textului sau a ideii respective, constituie o fraudă intelectuală şi se sancţionează în conformitate cu gravitatea pe care o prezintă.
Plagiatul poate fi voluntar (numit şi plagiat propriu-zis) sau involuntar (atunci când se foloseşte greşit sistemul de citare sau nu se indică sursa unui material).
Constituie cazuri de plagiat:
- preluarea unui text al unui alt autor, indiferent de suportul utilizat pentru publicare (carte, revistă, pagini web etc), fără utilizarea ghilimelelor şi a trimiterilor bibliografice;
- prezentarea unui citat dintr-un text al altui autor ca parafrază (repovestirea ideii sau a argumentului unui autor), fără utilizarea semnelor convenţionale de citare (ghilimele şi trimiteri bibliografice);
- preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea topicii, a unor expresii din cuprinsul său şi/sau inversarea unor paragrafe, capitole etc;
- compilaţia de fragmente din mai multe surse, fără trimiteri bibliografice clare la textele sursă;
- utilizarea excesivă a altor surse, în detrimentul propriului aport.
Citatele mai consistente (mai mari decât câteva rânduri succesive) se trec fie cu spaţiere (“indentare”) diferită în text şi cu caractere italice, fie în anexe, dacă depăşesc o pagină.
[/column]